Ce s-a întâmplat cu Asociația TACI?

Au tăcut.

În ianuarie, dacă mai țineți minte, Sebastian Dobrincu, cea mai mare victimă de pe internetul românesc, a anunțat că a înființat Asociația TACI, un ONG care avea ca scop să se lupte cu bullying-ul online.

Un gest aparent lăudabil, dacă nu ar fi început chiar cu el însuși ca prim „invitat”, povestind cât de greu îi e să citească comentarii răutăcioase sau să fie numit „băiat de bani gata”.

Pe canalul Asociației TACI apar și alte „victime” ale internetului: Codin Maticiuc – cunoscut pentru tricourile cu mesaje misogine – și Radu Țibulcă, fiul unui polițist acuzat de corupție, care a avut și el conflicte online. Mai apare și Georgiana Vlădescu, de la fundația lui Maticiuc, care în loc să vorbească despre bullying, atacă influencerii care își dau cu părerea.

Scriam atunci că Asociația TACI pare mai degrabă un paravan glossy de „terapie” prin care persoane cu privilegii, ca Sebastian Dobrincu sau Codin Maticiuc, se folosesc de therapy speak ca să transforme conceptul de bullying într-un scut împotriva criticii:

După cum o arată postarea excelentă a lui Alex Stan, bullying-ul este „un comportament negativ repetat, intenționat, care implică un dezechilibru de putere între părți și are ca rezultat suferința victimei”. E evident pentru oricine nu e spălat pe creier că această definiție nu are cum să se aplice la oameni precum Codin Maticiuc.

Numai că persoane cu statutul și puterea lor pot să coopteze termeni folosiți de victime reale oricând vor, fără consecințe. Therapy speak-ul e o unealtă excelentă de spălare a imaginii și influencerii și-au dat seama de asta. Mă aștept să vedem din ce în ce mai mulți să spună că sunt bullied, hărțuiți sau chiar abuzați de cei care îi critică.

De altfel, dacă citim printre rânduri, vedem chiar și în comunicatele „oficiale” ale Asociației TACI care e de fapt scopul. Ei vor să aducă „conștientizare atât în mediul online cât și în mediul offline, cu privire la toxicitatea și impactul adus asupra tinerilor din România de comentarii, content agresiv, hate, minciuni inventate de către oamenii din online, doar pentru a putea crea un content care să aducă vizualizări (…)”.

Ei bine, probabil vă întrebați și voi, la aproape opt luni de la înființare, în ce a constat activitatea asociației până acum.

De altfel, scopurile erau nobile și mari. Iată ce spunea Sebastian Dobrincu în ianuarie:

Asociația T.A.C.I a fost lansată în urmă cu doar două luni, iar proiectele noastre sunt încă la început. Pe lângă contentul inspirational (n.r. - lol) postat până acum, am inițiat discuții cu brand-uri puternice pentru parteneriate și dezvoltăm proiecte concrete care vor aborda prevenirea bullying-ului, sprijinirea victimelor și crearea unei comunități sigure și incluzive. Contentul actual nu reprezintă întreaga activitate sau direcția pe care o vom urma, ci doar începutul unui drum ambițios și complex.

Într-un răspuns oferit celor de la Buletin de București, Asociația TACI a adoptat un corporate speak superb prin care își anunța marile obiective.

Pe scurt, Asociația T.A.C.I. își propunea, pe termen lung, să contribuie la combaterea bullying-ului prin patru direcții majore: schimbarea legislației pentru a reflecta gravitatea fenomenului și a proteja victimele; crearea unei comunități de sprijin pentru victime, martori și chiar foști agresori; dezvoltarea unor programe educaționale de prevenție implicând părinți, profesori și instituții; și monitorizarea impactului prin rapoarte anuale și reducerea vizibilă a cazurilor de bullying.

Scopul final al asociației este să producă o schimbare reală, atât în statistici cât și în viața celor afectați, oferindu-le un cadru sigur în care să vorbească, să se vindece și, acolo unde este cazul, să se reabiliteze. T.A.C.I. vrea să devină o platformă de dialog, intervenție și educație care să contribuie la o societate mai empatică și mai responsabilă.

Sigur că în doar opt luni e imposibil să îndeplinești asemenea obiective mărețe, dar e firesc să ne întrebăm ce progrese s-au făcut până acum, mă gândesc.

În ceea ce privește activitatea online, o să vă surprindă total să aflați că ea s-a cam oprit odată cu clipul video în care Codin Maticiuc se smiorcăia timp de 20 de minute, pe 10 ianuarie. De atunci e tăcere totală și pe YouTube și pe Instagram.

Site-ul (asociatiataci.ro) e la fel de mort și acum ca și atunci. Are o singură pagină în care suntem anunțați că asociația „își începe MISIUNEA (n.r. - lol)”, după care avem niște statistici luate de la primul google și în final primim un avertisment sobru: „P.S: Urmează mărturii șocante. Stay tuned.”

Alte informații despre asociație nu prea mai există în internetul mare și vast. Nu avem nicio modalitate de a verifica dacă există orice fel de urmă de progres. Dobrincu și Maticiuc au abandonat asociația ca pe o jucărie de care s-au plictisit și nu i-am mai auzit să o menționeze vreodată.

ONG-ul care pretinde că vrea să schimbe sistemul, să influențeze politicile publice și să educe generații întregi s-a dat la fund. În loc să vedem rapoarte, inițiative locale, parteneriate concrete sau campanii în școli, avem zero dovezi că T.A.C.I. a făcut ceva concret pentru combaterea bullying-ului.

Asociația TACI a reușit, așa cum am spus mulți încă de atunci, să ducă în derizoriu cauză extrem de serioasă. Bullying-ul, în special cel din școli sau din comunitățile vulnerabile, e o problemă reală, cu efecte devastatoare. Cei care chiar lucrează în domeniul prevenirii bullying-ului știu cât de greu e să construiești încredere, rețele de sprijin și politici eficiente. Nu poți face asta cu „mărturii șocante” care nu mai vin niciodată și cu postări despre „energie toxică”.

În final, Asociația T.A.C.I. e un studiu de caz despre cum cauzele sociale pot fi deturnate și convertite în monedă de imagine pentru cei privilegiați.

În cazul influencerilor, mecanismul e deja bine pus la punct: identifici o temă sensibilă, cu potențial emoțional mare și o ambalezi într-un discurs personalizat, prin care tu devii victima. Nu e nevoie de acțiune concretă, ci doar de o estetică a implicării: un clip cu lumină caldă, un fundal minimalist, niște muzică tristă și o confesiune despre cât de „greu” e să fii judecat pe internet când tu doar vrei să inspiri.

Asta le permite să preia limbajul activismului real și să-l transforme într-o versiune diluată, care nu sprijină victimele, ci oferă scuturi de protecție împotriva criticii. Când un influencer spune că e „bullied” pentru că lumea comentează ironic la adresa lui își revendică o poziție de victimă care îl face temporar de neatins. Orice formă de feedback devine „hate” și chiar, într-un final, bullying.

Acest tip de deturnare poate să funcționeze tocmai pentru că vine de la oameni cu resurse, platformă și capital de imagine. Au acces la PR, la branduri și la o audiență fidelă, gata să le ofere validare instantanee.

Dacă vrem să privim și partea plină a paharului, putem să ne gândim că, văzând reacțiile negative în cea mai mare parte a lor, băieții și-au dat seama că a fost un efort eșuat și că nu are rost să mai continue pentru că vor avea doar de pierdut așa că acum bagă capul în nisip și se prefac că n-a existat niciodată.