Statul vrea să interzică (aproape total) accesul online minorilor sub 16 ani. E o idee groaznică (duh)

Statul român descoperă internetul... în 2025.

România vrea să introducă un fel de „majorat online”: o lege care spune că minorii sub 16 ani vor putea crea conturi pe platforme digitale doar cu acordul verificabil al părinților. Senatul a votat deja pentru. Argumentul? Protecția copiilor de conținut dăunător și de riscurile mediului digital.

Pe hârtie, intenția pare nobilă. În realitate, însă, e doar încă o demonstrație despre cât de incompetenți sunt politicienii când vine vorba de reglementarea internetului.

E o soluție veche la o problemă nouă. Internetul nu mai e un spațiu de divertisment pentru „copii care stau pe telefon”, ci o infrastructură socială de bază. Este locul unde învățăm, socializăm, ne formăm opiniile, descoperim cultura. A condiționa accesul la toate aceste experiențe de un „acord parental verificabil” (un concept vag, imposibil de implementat tehnic fără a crea un sistem masiv de supraveghere) înseamnă să tratezi internetul ca pe un bordel, nu ca pe un spațiu public.

Ce spune proiectul de lege?

Proiectul de lege, care a fost votat cu 123 de voturi „pentru” și șase abțineri și e inițiată de parlamentari PNL, PSD și UDMR are ca scop protejarea copiilor de „conținut dăunător” și asigurarea „unei dezvoltări fizice, mintale și morale corespunzătoare”.

Există totuși o excepție: platformele de învățare aprobate de Ministerul Educației (sau de autorități europene similare) nu intră sub incidența legii.

Președinta Comisiei de Apărare, Nicoleta Pauliuc, a încercat să explice logica proiectului de lege:

„Dacă în viața reală majoratul înseamnă că poți cumpăra o revistă pentru adulți sau îți poți lua permisul de conducere, atunci și în viața online trebuie să stabilim un prag de vârstă pentru conținutul pe care copiii îl înțeleg cu adevărat.”

Pe scurt, părinții vor putea cere ștergerea conturilor copiilor lor, suspendarea lor temporară sau blocarea accesului la anumite pagini. Cererea se va trimite în scris sau online, cu semnătură electronică, către ANCOM, instituția care va avea sarcina de a scrie și normele de aplicare ale legii, dar în maxim 180 de zile de la intrarea în vigoare a legii, ceea ce nu va duce cu siguranță la niciun fel de haos legislativ.

Definițiile din text sunt extrem de largi:

• „Serviciu online” înseamnă practic orice: de la TikTok, Netflix și Instagram până la magazine online, aplicații bancare și platforme de streaming.

• „Conținut dăunător” include lucruri care promovează alcoolul, fumatul, medicamentele, violența, ura, pornografia, autovătămarea, fraudele sau orice alt conținut care ar putea „afecta dezvoltarea fizică sau emoțională a minorului”.

Legea mai introduce și un termen nou: „majorul online”, adică persoana care împlinește 16 ani și dobândește „capacitate deplină de exercițiu în mediul digital”.

Proiectul merge acum la Camera Deputaților, care are ultimul cuvânt.

Legea are numeroase probleme. Pentru început: cum verifici acordul parental „verificabil”? Ar însemna ca platformele (de la TikTok la Spotify sau Instagram) să poată confirma identitatea și relația părinte–copil. Asta nu se poate face fără un sistem centralizat de identificare digitală, practic un internet cu buletinul.
Ori facem asta (și deschidem cutia Pandorei pentru supraveghere masivă, cum s-a făcut deja în Marea Britanie, de exemplu) ori lăsăm legea să fie doar un gest simbolic, fără efect real.

Cei de la Asociația pentru Tehnologie și Internet au explicat excelent la ei pe site:

Art. 5 (3) al noii legi obligă toți furnizorii de servicii online al căror conţinut este restricţionat persoanelor cu vârsta de până la 16 ani (vezi definiția largă a conținutului dăunator, la care minorii nu trebuie să aibă acces - deci o aplicare extrem de largă) să instaleze filtre şi mecanisme electronice de verificare a identității utilizatorului şi, după caz, să blocheze accesul minorilor.

Concret, asta înseamnă de facto ca orice furnizor de servicii online care are și conținut restricționat, așa cum este acesta extrem de larg definit de proiectul de lege, să fie împins în a verifica identitatea tuturor utilizatorilor. Ideea SRI-ului pusă pe tapet în dezbaterile publice încă din 2014 a reușit - în fine! - să fie tradusă într-un nou text legislativ. Sub legea majoratului digital, orice utilizator trebuie să fie identificat online. Pentru siguranța voastră, desigur. Dacă China a făcut-o, noi de ce nu am putea?

Realist vorbind, e o măsură care limitează grav libertățile personale ale tuturor și da, chiar și ale copiilor:

Mai mult, aceste măsuri ignoră complet capacitatea persoanelor tinere de a decide, de a exercita propria autonomie. Children’s Rights International Network, o organizație internațională care militează pentru drepturile copiilor, avertizează că astfel de măsuri restrictive asupra libertății copiilor “nu numai că stârnesc, ci și alimentează discriminarea” blocându-le persoanelor tinere accesul la informații vitale de pe internet.

Evident, avem problema definiției conținutului dăunător, care e atât de vagă încât ar putea include jumătate din internet. Alcoolul, fumatul, ura, pornografia, medicamentele, violența, frauda; toate sunt puse la grămadă, fără diferențe de context. Un clip educativ despre dependență sau un film cu scene violente ar putea fi încadrat la „risc pentru dezvoltarea emoțională”.

Mai e și ideea că părinții pot cere ștergerea conturilor copiilor lor printr-o cerere la ANCOM. Pare desprinsă din altă epocă în care părinții dețin un control complet asupra propriilor copii. E și implauzibil. Realitatea e că adolescenții știu să-și facă zece conturi noi în mai puțin de cinci minute.

Ce spun și cei de la ApTI:

Ne întrebăm și care este competența ANCOM în a determina dacă o persoană care face o cerere de radiere a unui cont din mediul online este părintele sau tutorele persoanei care deține contul respectiv? Ce o să colecteze? Copii după CI, certificate de naștere? Declarație de proprie răspundere a părintelui ca el e părinte și Licurici34 e contul copilului său? Și dacă părinții sunt divorțați ce e în interesul superior al copilului - sa aibă cont pe Roblox sau nu?

În condițiile în care încă mai este posibilă crearea unor conturi sub pseudonim pe diverse platforme online, ne întrebăm și cum poate determina ANCOM că acel cont care este indicat de „părinte” pentru a fi șters chiar aparține unui minor? O să ceară platformei să identifice cine este titularul contului? Si cum o sa facă platforma dacă e minor?

Până și CNA s-a prins că nu-i OK și a criticat proiectul de lege (deși a dat, totuși, aviz favorabil cu juma de gură așa).

Cei de la CNA zic că legea e „lipsită de claritate și previzibilitate” pentru că nu e clar cui se aplică: platformelor stabilite în România, celor care au doar utilizatori români sau reprezentanți legali aici? Consiliul a cerut și unificarea proiectului cu o altă propunere legislativă similară, pentru a exista o reglementare unitară privind protecția minorilor în mediul online.

ANCOM, care va fi instituția responsabilă cu implementarea legii, a fost cea mai critică. În forma inițială, legea se aplica și serviciilor de comunicații electronice — ceea ce ar fi însemnat, teoretic, că un copil sub 16 ani nu ar fi putut avea un telefon mobil fără acordul părinților. La nivelul ăsta înțeleg politicienii români tehnologia, da.

ANCOM a atras atenția că o astfel de prevedere ar fi avut consecințe grave, de exemplu împiedicând un copil abuzat să sune la numărul de urgență 119 („Din grijă pentru copil”) fără acordul părinților.

Senatorii și-au dat seama, din fericire, de ridicolul situației și au limitat aplicarea legii doar la serviciile online, nu și la cele de comunicații.

Totuși, multe alte probleme au rămas. ANCOM a avertizat că:

• furnizorii de servicii online vor fi obligați să obțină acordul parental pentru conturile deja existente, deși normele tehnice nu există încă și urmează să fie scrise abia în 180 de zile;

• măsura de suspendare a activității platformelor după cinci abateri într-un an e „lipsită de fundament și finalitate”, mai ales în cazul marilor platforme care nu au sediu în România.

Legea „majoratului online” nu apare în vid. În ultimii ani, mai multe țări au încercat să introducă forme de verificare a vârstei și acord parental pentru folosirea platformelor online. În teorie, toate aceste inițiative urmăresc același scop: să-i protejeze pe minori de conținut dăunător și de dependența de ecrane. În practică, însă, ele au produs mai degrabă haos, confuzie, îngrijorări și proteste.

Legea nouă din Marea Britanie e exemplul perfect.

După intrarea în vigoare, pe 25 iulie 2025, a prevederilor privind siguranța copiilor din Online Safety Act, internetul britanic s-a transformat într-un experiment de control digital.

În doar două săptămâni, utilizatorii din UK au raportat că nu mai pot accesa lucruri banale — de la GIF-uri cu SpongeBob și playlisturi de pe Spotify până la materiale despre politică, jocuri video sau știri internaționale. Toate acestea au fost blocate pentru că sistemele automate de filtrare au considerat că ar putea conține „conținut dăunător” pentru minori.

Legea cere platformelor să implementeze verificări de vârstă „extrem de eficiente”, pentru a împiedica accesul copiilor la conținut adult sau la materiale legate de suicid, tulburări alimentare sau ură. În caz contrar, companiile riscă amenzi uriașe și chiar răspundere penală. Dar pentru a evita sancțiunile, multe platforme au ales să blocheze pur și simplu tot ce ar putea fi interpretat ca riscant, ceea ce a dus la o formă de cenzură în masă, în care porțiuni întregi din internet au devenit inaccesibile.

Jurnalista Taylor Lorenz atrăgea atenția în vară că ceea ce se întâmplă în UK face parte dintr-un val global. Australia și Irlanda au adoptat măsuri similare de verificare a vârstei, iar Danemarca, Grecia, Spania, Franța și Italia testează o aplicație comună de age-verification la nivel european. În SUA, 11 state au propus legi aproape identice, iar proiectul federal Kids Online Safety Act ar putea impune restricții similare la nivel național sub pretextul protecției copiilor, dar cu un potențial uriaș de cenzură și control politic asupra conținutului online (inclusiv cel despre drepturile comunității LGBTQ+).

Iată ce spun Cynthia Conti-Cook, Rebecca Williams și Pratika Katiya, trei experte pe dreptul la viață privată, despre legile care impun verificarea vârstei online:

Legile privind verificarea vârstei profită de panica morală legată de rețelele sociale și de sănătatea mintală pentru a reambala vechi tactici de cenzură sub pretextul protejării copiilor. Exact ca în cazul interzicerii cărților din școlile americane, susținătorii acestor măsuri se folosesc de îngrijorarea părinților și de dorința lor de a controla informațiile la care au acces copiii.

La fel ca în cazul verificării vârstei, și campaniile de interzicere a cărților au început prin a viza volume considerate „nepotrivite” pentru că discutau despre sexualitate. Curând, lista s-a extins și a ajuns să includă cărți despre identitatea de gen, rasă, ba chiar și lucrări despre sclavie sau genocid — teme considerate acum „prea sensibile” pentru elevi.

Așa cum s-a întâmplat și cu interdicțiile de cărți sau legile împotriva „obscenității”, verificarea vârstei nu se va opri la limitarea accesului la pornografie. Va fi folosită pentru a „legifera moralitatea”, pentru a controla ce informații pot circula și pentru a restrânge libertatea oamenilor de a-și gestiona propria sănătate, viață de familie și valori după propriile convingeri.

Dincolo de toate problemele enumerate mai sus, nu cred că să interzici copiilor accesul la internet până la 16 ani ar rezolva vreuna din problemele actuale. Reiau ce am mai scris și în alt newsletter.

Ideea de a interzice total social media sau telefoanele mobile până la o anumită vârstă e combătută și de cercetătoarea și experta în reglementarea rețelelor sociale Danah Boyd, care spune că să interzici total rețelele sociale e periculoasă pentru că astfel copii nu vor avea timp să se adapteze și să înțeleagă mecanismele de funcționale ale rețelelor sociale și se vor trezi dintr-odată, la 16 sau 18 ani să spunem, aruncați într-o lume complet nouă pe care nu o înțeleg.

E ca și cum ai planta un copil de 10 ani pe o stradă aglomerată din New York ca să meargă singur fără să mai fi ieșit din casă până acum.

Dar cred că pentru întreaga discuție legată de rețele sociale și pericolele aduse de ele, e important să înțelegem ideea centrală prezentată de Boyd: există o diferență esențială între „rețelele sociale ne fac rău” și „rețelele sociale vin la pachet cu riscuri”:

Este riscant să traversezi strada? Desigur. Dar există multe lucruri pe care le putem face pentru a reduce riscul. Un design urban bine gândit și semafoare funcționale ajută mult, dar nu elimină complet pericolul. Și totuși, oamenii reușesc să traverseze străzile din Hanoi, chiar dacă puțini ar lăuda felul în care sunt concepute și acolo nici măcar nu există semafoare.

Designul poate face diferența, dar ce contează cu adevărat în gestionarea riscurilor ține de socializare, educație și capacitatea fiecăruia de a lua decizii. La toate astea se adaugă, bineînțeles, și experiența. Cu cât traversăm mai des strada, cu atât devine mai ușor, indiferent de cât de bine știm regulile. Și totuși, riscul nu dispare niciodată complet. În fiecare an, oameni sunt loviți de mașini chiar și atunci când traversează regulamentar.