Netflix îngenunchează în fața lui Trump
Another one.
Săptămâna asta, CEO-ul Netflix, Ted Sarandos, a fost audiat în Senatul SUA în legătură cu oferta de 83 de miliarde de dolari prin care Netflix încearcă să cumpere studiourile Warner Bros. Discovery, inclusiv HBO și HBO Max.
Audierea era organizată de subcomisia care se ocupă de monopoluri și, cel puțin teoretic, urma să se concentreze pe ce implicații economice ar putea avea o fuziune care ar putea schimba radical industria de entertainment americană.
O parte din întrebări chiar au vizat aceste teme. Însă o parte a audierii a fost deturnată rapid spre un cu totul alt registru. Mai mulți senatori republicani au folosit timpul alocat pentru a ataca Netflix pe teme culturale și au acuzat compania că promovează „wokeness”, politici de diversitate și conținut pe care l-au descris drept nepotrivit sau „sexualizat”, inclusiv în producții destinate copiilor.
Pentru povești mai bune decât ar putea să spună vreodată Netflix, recomand un bilet la conferința The Power of Storytelling (21-22 martie) de anul ăsta. Line-up-ul complet e aici. Cine nu merge are 10 ani de ghinion.
Senatorul Eric Schmitt a adus în discuție o postare Netflix din iunie 2020, publicată în contextul protestelor de după moartea lui George Floyd, prezentând-o ca pe o declarație politică a companiei. Postarea respectivă promova de fapt un video realizat de un scenarist Netflix, dar Sarandos, care a spus că nu știa de existența ei, n-a ezitat să o catalogheze rapid drept o greșeală și a ținut să precizeze că Netflix nu are o agendă politică.
Senatorul Josh Hawley a continuat în aceeași direcție și a spus că „aproape jumătate” din conținutul Netflix pentru copii ar conține materiale „controversate” sau legate de „ideologia transgender”, fără să ofere, evident, surse credibile. Ulterior, s-a arătat că cifra provine dintr-un raport realizat de Concerned Women for America, o organizație conservatoare, care a clasificat drept „sexualizat” inclusiv cazuri minore de reprezentare LGBTQ, pe baza unei metodologii neclare.
Atacurile nu au fost spontane. Scriitoarea Parker Molloy remarca că mai multe întrebări adresate lui Sarandos au reluat aproape identic pasaje dintr-un raport de 47 de pagini intitulat Fedflix: Netflix, The Federal Government, and the New Propaganda State, realizat de Oversight Project, o organizație creată inițial în interiorul Heritage Foundation. Conform Deadline, raportul fusese distribuit în avans unor senatori republicani, iar autorii lui au redactat inclusiv întrebări care au fost apoi citite aproape cuvânt cu cuvânt în timpul audierii.
Raportul susține că Netflix ar avea un rol „disproporționat” în „modelarea ideologică” a publicului american și că ar funcționa ca un vector de propagandă favorabil stângii politice. El recomandă explicit ca orice viitoare achiziție realizată de Netflix să fie analizată „cu o intensitate extremă” de către agențiile federale relevante.
Devine evident că aici nu mai este vorba doar despre o fuziune sau despre conținutul unei platforme, ci despre modul în care puterea politică începe să trateze infrastructura culturală a internetului ca pe un teritoriu ce trebuie controlat, nu doar reglementat. Culture war folosit ca instrument de reglementare. Antitrust-ul, în acest cadru funcționează ca pârghie politică: un mod de a condiționa creșterea unei companii de conformitatea ei ideologică.
În mod tradițional, o analiză antitrust ar trebui să se concentreze pe prețuri, competiție, bariere de intrare și efecte asupra consumatorilor. În schimb, Netflix a fost pus să răspundă pentru reprezentare rasială, pentru conținut LGBTQ și pentru postări pe social media vechi de șase ani. Aceste elemente nu au legătură directă cu structura pieței, dar au devenit relevante pentru că pot fi transformate în argumente politice împotriva expansiunii companiei.
Mesajul transmis companiilor este simplu și creepy în același timp: poți deveni prea mare doar dacă ești și suficient de docil. Iar Netflix a ales să fie docilă.
Comportamentul lui Ted Sarandos din sala de audiere are sens doar dacă îl citești ca pe începutul unei conformări. În fața unor acuzații evident denaturate, CEO-ul Netflix nu a corectat informațiile, nu a apărat compania și nu a pus limite. A ales să se distanțeze de propriul conținut, să numească „o greșeală” o postare de solidaritate cu protestele din 2020 și să insiste că Netflix „nu are nicio agendă politică”.
Este același reflex care a ghidat Facebook/Meta timp de aproape un deceniu. În 2016, o singură acuzație vag documentată despre presupusă cenzură anti-conservatoare a fost suficientă pentru a declanșa un lanț de concesii. Zuckerberg a invitat lideri conservatori la sediu, a promis reforme, a concediat echipa editorială care modera Trending Topics și a predat decizia unui algoritm. Rezultatul a fost explozia fake news-ului, dar, mai important, validarea strategiei de presiune: dacă acuzi suficient de tare, compania cedează.
De fiecare dată, concesia a fost prezentată ca un gest rezonabil, temporar, tehnic. În realitate, fiecare pas a confirmat narațiunea adversarilor. Ani de zile, Meta a ajustat regulile, a creat echipe dedicate relației cu organizații conservatoare și a evitat măsuri care ar fi afectat disproporționat publisherii de dreapta. Presiunea nu a scăzut niciodată. Dimpotrivă, s-a intensificat.
Capitularea finală a venit în ianuarie 2025, când Meta a eliminat complet fact-checking-ul, a renunțat la programele DEI și a adoptat exact limbajul criticilor săi: „cenzură”, „bias politic”, „tipping point cultural”. Contextul nu a fost accidental. Zuckerberg se întâlnise cu Trump, donase la inaugurare, consultase consilieri din cercul administrației și promovase figuri republicane-cheie în poziții de putere. Instituțiile care au orchestrat presiunea ani la rând ajunseseră, efectiv, în interiorul companiei.
Netflix se află acum la începutul acestui drum, iar Sarandos a transmis că Netflix este dispus să se conformeze, să se distanțeze de propriile decizii editoriale și să vorbească pe limba administrației. Exact așa a început și povestea Facebook. Iar dacă istoria recentă ne-a învățat ceva, este că aceste concesii nu opresc presiunea. O legitimează.
Cred că ce se întâmplă acum un semnal mult mai larg despre direcția în care marile companii tech și media americane încep să se așeze față de puterea politică. După ani în care au pozat în actori globali, neutri, ghidați de piețe și algoritmi, vedem o reașezare clară: apropierea de statul american, de administrația aflată la putere și de agenda ei ideologică.
Pentru mult timp, relația a fost inversă. Politicienii alergau după platforme, le chemau la audieri, le amenințau cu reglementări. Acum, balanța se schimbă. Companiile nu mai așteaptă să fie constrânse. Anticipează. Ajustează discursul și politicile înainte ca presiunea să devină insuportabilă. Netflix, Meta, dar și alte companii mari din tech par să fi ajuns la aceeași concluzie: e mai sigur să te aliniez puterii decât să te prezinți drept actor independent într-un moment în care statul își redescoperă apetitul pentru control cultural.
Problema este că această aliniere nu se oprește la granițele SUA. Netflix, Meta, Google sau Amazon nu sunt companii naționale în sens clasic. Ele sunt infrastructură globală. Deciziile luate pentru a face pe plac Congresului sau Casei Albe ajung să se aplice automat și publicului din Europa, America Latină sau Asia.
Pentru Europa, asta creează o tensiune reală. Pe de o parte, UE încearcă să reglementeze platformele prin instrumente precum DSA sau DMA, cu accent pe transparență, concurență și drepturi fundamentale ale utilizatorilor. Pe de altă parte, conținutul și politicile acestor platforme sunt tot mai influențate de un context politic american care devine din ce în ce mai ostil față de ideea de diversitate culturală, reprezentare și pluralism.
Practic, Europa riscă să ajungă într-o situație paradoxală: să aibă reguli mai progresiste pe hârtie, dar să consume produse culturale filtrate prin fricile și obsesiile politice ale Washingtonului.
Dacă această strategie funcționează (dacă Netflix obține aprobarea pentru fuziune după ce semnalizează suficient de clar că „a înțeles mesajul”) atunci precedentul global devine extrem de periculos. Orice guvern va putea spune, explicit sau implicit: vrei să crești, vrei să cumperi, vrei să te extinzi? Atunci aliniază-te. Nu neapărat la o lege, ci la o narațiune. La o viziune despre ce este acceptabil cultural.